Ingerul pantofilor Giovanna Zoboli

Cumpara Ingerul pantofilor Giovanna Zoboli de pe carturesti.ro, la pretul de 56,²⁷ lei.

Când ai întâlnit ultima dată un înger? Nu cumva în cutia cu decoraţiuni pentru bradul de Crăciun? Şi îşi mai aminteşti cumva dacă avea pantofi? Nu ai dori să îţi recapeţi pentru o clipă inocenţa pe care în adolescenţă te-ai silit să o pierzi? Dar cele mai rafinate modele de pantofi, când le-ai văzut ultima dată? Şi balerini şi escarpeni, şi sandale de plajă şi bocanci de munte, şi Derby şi Brogue, şi tenişi şi bascheţi cu dungi, cu stele luminoase, cu ciucuri, sau catarame, de lac sau de catifea, pentru întâlniri înalte sau pentru flamenco, în marşul lor triumfal prin imperiul ridicat numai pentru ei de însuşi regele pantofilor. Pantofii împăratului Japoniei, ai şahului Persiei, ai lui Aladin sau ai Cenuşăresei, ai unor aviatori celebri sau exploratori neobosiţi, sportivi dezlănţuiţi sau poeţi inefabili. Inestimabilă colecţie, dar incompletă. Pentru că îi lipsesc pantofii de înger. Acolo, pe balcon, venise un înger. Fără pantofi. Diafan şi speriat, plăpând ca un fir de iarbă, ca o pojghiţă de gheaţă, ca o foiţă de împachetat a unui cadou pus deoparte. Cu aripi, însă. Aripile speranţei, pe care niciodată nu ai răgaz să le atingi. Să le vezi. Să le simţi. Să le asculţi. Dar să le desenezi? – Tati, vino să vezi! E un domn pe balcon, strigă, într-o zi, Simone, privind afară pe fereastră. Tatăl lui Simone nu răspunse. El nu răspundea niciodată. „Afacerile înainte de toate“, îşi spunea el în gând, ori de câte ori i se punea o întrebare. E ceea ce le zicea mereu angajaţilor săi: – Nu-i timp de vorbe, ci de fapte. – Dar, tati, uită-te! Oare de unde-o fi venit? insistă Simone. „Fir-ar să fie, îşi zise tatăl lui Simone, iritat. Copilul ăsta nu ascultă. Copilul ăsta vorbeşte întruna şi niciodată nu e atent la tatăl său. Astfel se pierde un timp preţios.“ „Fapte, nu vorbe“ era deviza acestui om de ispravă. De fapt, ceea ce văzuse Simone nu era chiar un domn,ci un înger. Un înger puţin straniu, cu o tunică scurtă, de culoare albă, din care ieşeau la spate două aripi uşor şifonate şi prăfuite pe margini, dar categoric aripi: aripi de înger, de înger adevărat, care coborâse din cer, pentru că era nevoie de el exact acolo, pe acel balcon unde nu creştea nimic, nici măcar o muşcată amărâtă şi unde nici măcar porumbeii nu veneau, fie doar ca să facă murdărie şi apoi să plece.