La tiganci Mircea Eliade

Cumpara La tiganci Mircea Eliade de pe carturesti.ro, la pretul de 17,³⁴ lei.

Intr-un eseu din 1988, reluat in volumul „Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii, Matei Calinescu vorbeste despre natura specifica a fantasticului in proza lui Mircea Eliade, in care relatia dintre structurile cotidianului si cele ale fantasticului este in¬versata: „transcendentul sau supranaturalul nu mai reprezinta o ame¬nintare la adresa coerentei lumii; dimpotriva, el constituie singura promisiune reala a unei asemenea corente; si tocmai cotidianul este acela care, la o privire mai atenta, se dovedeste a fi de neinteles, crud si, in ultima instanta, lipsit de sens. Numai atunci cand recunoastem atractia secreta, dar puternica, a celeilalte lumi a miracolului, sacrului si miticului putem merge dincolo de inerenta lipsa de sens a vietii cotidiene, avand poate sansa de a ajunge la adevaratul inteles al existentei. Originala si consistenta, conceptia autorului roman asupra fantasticului isi are radacinile in ceea ce Eliade insusi numeste „teoria mea despre irecognoscibilitatea miracolului – sau, in general, in credinta mea ca, dupa Intrupare, transcendentul se camufleaza in lume sau in istorie, si astfel devine irecognoscibil. Preocupat sa descopere si sa inteleaga sensul autentic si profund al existentei umane, Mircea Eliade imagineaza lumi posibile paralele intre care personajele sale circula frecvent, se pierd si se regasesc, traversand in aceste calatorii initiatice nu doar spatii, ci si momente temporale situate la mare departare – 12 ani, in cazul lui Gavrilescu, profesorul de pian care descopera, post factum, ca timpul petrecut de el in gradina tigancilor a curs diferit in realitate si in aparenta, sau „doar 40 de zile in „Douasprezece mii de capete de vite, povestirea in care Iancu Gore, „om de incredere si de viitor, traieste o experienta tulburatoare si de neinteles pentru ceilalti, alunecand pe nesimtite intr-un spatiu-timp paralel. Enuntata explicit in „Podul – care este, alaturi de „Adio!, poves¬tirea cea mai „teoretica dintre cele incluse in editia de fata – tema redescoperirii sensurilor profunde, mistice, ale experientelor si expresiilor curente este, de altfel, una recurenta in proza eliadesca. Oameni obisnuiti, profesori, adolescenti (precum Agripina si Brandus, din „Fata capitanului), ingineri (Cucoanes), studenti, ofiteri, actori si spectatori se afla intr-o permanenta cautare: a cuiva anume sau a ceva – o casa, un obiect –, dar si o febrila cautare de sine, efort permanent de a raspunde la intrebarea „cine sunt eu?. Dincolo insa de lucruri sau persoane, ceea ce cauta, in fond, toate personajele lui Eliade este „realitatea ultima care, pentru noi, oamenii, e aburita, camuflata sub atatea iluzii si erori (v. „Podul), sacrul incastrat si ascuns in profan, precum si raspunsul la intrebarea formulata de unul dintre personajele din „Podul: „cum sa evadam din universurile abstracte pe care ni le-am construit singuri?, cum sa evitam, altfel spus, supravietuirea intr-o lume a arbitrarului? O solutie ar fi re-sacralizarea limbajului, regasirea sensurilor originare ale cuvintelor, capabile nu doar sa semnifice rea¬li¬ta¬tea concreta, intr-un mod abstract, ci chiar sa intrupeze realul. Res¬pin¬gand simbolul, pe care il considera neimportant, Eliade si, implicit, personajele pe care le construieste, opteaza pentru obiectele concrete in care se manifesta sacrul. De altfel, nemultumit de modul in care a fost comentata nuvela „La tiganci, Eliade nota in „Jurnal, la 5 martie 1968 ca „nu s-a inteles lucrul esntial: povestirea aceasta nu simbolizeaza nimic, adica nu transforma realitatea imediata printr-un cifru. (…) Problema care se pune criticului nu este: cum sa descifrez simbolismul povestirii? Ci (…) cum sa interpretez mesajul pe care-l ascunde realitatea ei (mai precis aceasta noua specie de realitate care mi se dezvaluie citind aventura lui Gavrilescu?) A interpreta realitatea este, pentru Eliade, sinonim cu a produce sens, a descoperi coerenta si unitatea realului, dincolo de stridenta fragmentare a banalitatii cotidiene. Personajele sale au revelatia unei alte lumi, a unei ordini misterioase, un continuum spatio-temporal care, odata intrezarit, greu poate fi uitat. De aici buimaceala lor perpetua, senzatia puternica de dèja-vu, ca si impresia covarsitoare ca retraiesc evenimente traite candva de ei insisi sau de altcineva. Dumitru, eroul din „O fotografie veche de 14 ani, este un inocent „intarziat pe drumul mantuirii, un om care, revenind in locurile vizitate cu patru ani inainte, are senzatia ca „i se intamplase acelasi lucru. Venit de la Dunare, dintr-un spatiu care, desi „cunoscuse Spiritul si marturisise intruparea Logosului, a ramas totusi mai aproape de elementaritate, Dumitru are revelatia existentei lui Dumnezeu cel viu. Misterul vindecarii miraculoase a sotiei lui nu este catusi de putin consecinta vocatiei de „mare predicator si taumaturg a doctorului Martin – banalul Dugay, ci efectul imediat al credintei neconditionate pe care Dumitru o are in Dumnezeu. Este, de altfel, si ceea ce recunoaste Dugay insusi: „Asa cum e Dumitru, cu credinta lui naiva, idolatra si vana, e mai aproape de Dumnezeul cel ade¬varat decat noi toti. si tot el are sa-l vada cel dintai, cand Dum¬ne¬zeul adevarat isi va arata din nou fata, nu in biserica, nici in universitati, ci se va arata pe neasteptate, deodata, aici intre noi, poate pe strada, poate intr-un bar, dar noi nu-l vom recunoaste si nu vom marturisi pentru El… Daca Dumitru „a abandonat Natura si s-a indreptat